Cronica de film: The Mechanic
” Best jobs are the ones that nobody knows that you were even there. “
Daca vrei sa vezi actiune, cascadorii, ingeniozitate si explozii, atunci trebuie sa vizionezi The Mechanic. Un remake al filmului cu acelasi nume din anul 1972 care il avea in rol principal pe Charles Bronson. Actiunea este una simpla: Arthur Bishop este un “mecanic”, adica un criminal platit care se pricepe la ceea ce face. El nu ofera victimelor explicatii sau sanse si nu se ataseaza de acestea. Este un asasin silentios care stie sa isi faca treaba fara prea multe urme.
Poate ca Statham nu este cel mai bun actor din Hollywood, insa este perfect pentru rolurile de actiune in care este erou.
Jason Statham si Ben Foster joaca foarte bine impreuna si fiecare iese in evidenta in felul sau. Dupa rolurile pe care le-a avut pana acum Statham, acesta dovedeste ca este potrivit pentru filmele de actiune, iar Ben Foster nu se lasa mai prejos.
Pe scurt, The Mechanic este un film tipic de actiune cu barbati duri, femei frumoase, iar personajelor le place să mearga incet in timpul unor explozii.
Este un film pe care il recomand, mai ales daca ai vazut varianta din 1972. Merita vazut pentru cei doi actori care isi interepreteaza rolurile foarte bine si pentru scenariul care te va incanta cu siguranta.
Cronica de film: Just Go with It
Ieri am vazut comedia romantica ‘Nevasta de imprumut’. Ce pot sa spun ca si prima impresie? Este o super comedie care merita vazuta si de multa vreme nu am mai ras atat de mult.
Danny (Adam Sandler) este un chirurg plastician de succes care se teme sa isi intemeieze o familie sau sa se implice intr-o relatie serioasa. De aceea, Danny o minte pe iubita lui, Palmer (Brooklyn Decker), ca este casatorit si are doi copii, dar ca intentioneaza sa divorteze in viitorul apropiat.
Atunci cand Palmer ii gaseste verigheta ascunsa intr-un buzunar si observa ca barbatul nu are pe degetul inelar de la mana stanga niciun semn care sa indice faptul ca ar purta in mod constant un inel, incepe sa suspecteze ca acesta nu ii spune adevarul si il provoaca sa i-o prezinte pe sotia lui, amenintand sa il paraseasca in cazul in care nu ii va face pe plac.
Dornic sa isi salveze relatia cu tanara pe care o considera femeia visurilor lui, Danny apeleaza la ajutorul asistentei si prietenei sale Katherine (Jennifer Aniston), pe care o roaga sa pretinda ca este sotia lui si ca cei doi copii ai ei sunt rezultati din mariajul lor.
Totul insa devine mai complicat cand toti pleaca intr-o vacanta in Hawaii. Aici Danny o va privi cu alti ochi pe Katherine si va trebui sa aleaga in final intre ea si Palmer.
In film mai apare si Nicole Kidman, in rolul lui Devlin Adams, o fosta colega de facultate de-a lui Katherine.
A fost un film excelent pentru miercuri seara, daca se poate urmariti-l in doi, este mult mai placut. Chiar am ras, am urmarit superbele peisaje din Hawaii si parca nu a fost chiar asa de previzibil. Adica da, ma asteptam ca Danny si Katherine sa ramana impreuna, dar sirul evenimentelor a fost chiar interesant si oarecum neasteptat. Recunosc ca nici nu vazusem trailerul inainte asa ca nu stiam la ce sa ma astept.
Va recomand cu drag Just Go With It, cu mentiunea “a se urmari in 2″ (sau cu prietenii). Mai multe detalii va las sa descoperiti urmarind filmul.
Cronica de film: The King’s Speech
Despre balbaiala Regelui George al VI-lea, tatal actualei regine, s-a vorbit putin de-a lungul vremii pentru ca nu era un subiect cu care Casa de Windsor sa se mandreasca. Daca nu ma insel, Regina Mama (sotia lui George al VI-lea), care a murit in 2002, la 101 ani, nici nu a permis-o cat era in viata.
Scenaristul David Seidler, care s-a nascut in Anglia, dar care a fugit cu parintii in SUA in timpul razboiului (bunicii paterni i-au murit in Holocaust) avea de ceva vreme un interes aparte pentru Regele George al VI-lea, fost Duce de York, incoronat in 1936 (dupa abdicarea fratelui sau, Edward al VIII-lea).
- Geoffrey Rush
Interesul lui David Seidler pentru felul cum monarhul a reusit sa-si infranga balbaiala si sa fie in momentul intrarii Marii Britanii in razboi, in 1939, exact ce astepta poporul de la el, era justificat de propria sa biografie. Si el fusese gangav, in adolescenta, lucru pus pe seama traumei provocate de razboi. Si el se vindecase. L-a apropiat de poveste si o a doua coincidenta: un unchi de-al sau se tratase de balbaiala la acelasi logoped (fara diploma) Lionel Logue, venit din Australia, acelasi logoped care il vindecase si pe George al VI-lea. Exista povesti care cer sa fie spuse si care, prin coincidente bizare, ii ajuta pe cei care se incumeta sa le aduca la lumina.
Stilul filmului se potriveste regiei si povestii in sine – aceasta concentrandu-se pe relatia dintre doua personaje apartinand unor lumi diferite, de aceea poate alternanta camp-contracamp din timpul dialogurilor celor doi pana sa se imprieteneasca. Tot DOP-ul imagineaza – intr-un film turnat mai ales in interioare -, exterioare pline de abur si fum, in care lumina se desatureaza ca intr-o fotografie veche. Imaginea e unul dintre punctele forte ale filmului pentru ca e frumoasa si justificata fara a fi cautata. Actorii britanici nu au oricum nevoie de prea multa scenografie pentru a straluci.
Colin Firth
Numai o fatalitate l-ar indeparta pe Colin Firth de Oscarul pentru rol principal masculin, dar si australianul Geoffrey Rush ar merita un Oscar. Ei functioneaza in tandem. Monarhul e retinut (asa ii cer educatia si statutul) si inchistat (balbaiala il umple de si mai multa furie, cu atat mai mult cu cat n-o poate exprima), pe cand Lionel Logue e dezinhibat, modern, jucaus (tot vroia el sa devina actor.). Pe post de Henry Higgins si Eliza Doolittle, Lionel Logue si George al VI-lea au dezvoltat o prietenie care a tinut o viata (au si murit la un an distanta).
E multa empatie in povestea ducelui Albert de York, devenit rege fara voia lui si care e obligat sa-si vindece prin balbaiala sentimentul de inferioritate si lipsa de incredere in sine numai pentru ca datoria i-o cere. “Regii nu sunt persoane obisnuite”, se spune in film. E o afirmatie provocatoare. Vedem pe de o parte ca regii sunt oameni ca toti ceilalti, care sufera la fel ca noi si au aceleasi frustrari dar, spre deosebire de noi, regii (si ceilalti membri ai unei case regale) nu-si apartin.
Daca pe la inceputul filmului se spunea ca membrii familiei regale au devenit (datorita mai ales radioului) niste actori, ei bine, Hitler era un actor si mai bun. Insusi regele recunoaste ca se stie purta. Cu alte cuvinte, ce oferi ochilor lumii e totul. Cu toate acestea, “Discursul regelui” ramane un film emotionant si, cum spun americanii, inspirational, care exploateaza profesionist o intamplare reala si iti ofera suficiente lucruri la care sa te gandesti pe urma singur.
Daca esti in cautarea unei povesti cu doze bune de realism, umor si dramatism, The King’s Speech este filmul pe care trebuie sa-l vezi. De fapt nu, daca vrei sa vezi un film bun, atunci creatia lui Tom Hooper e un must see care trebuie bifat indiferent de poftele cinefile.
Cronica de film: Gnomeo & Juliet
Ce poate rezulta dacă amesteci pitici de grădină, Shakespeare şi câteva melodii aparţinând lui Elton John? Ei bine, răspunsul este Gnomeo & Juliet! Toată lumea cunoaşte vestita poveste dintre Romeo şi Julieta, dar care ar fi fost finalul dacă cele două familii ajungeau să se împace până la final? Filmul este practic o aventură comică contemporană. Cunoscuţii Capulet şi Montague sunt înlocuiţi în film cu doi vecini care se urăsc, fiecare dintre ei fiind reprezentaţi de colori diferite.
O poveste mult prea familiară, un film energic şi nu prea multe elemente noi. Cam prin asta s-ar descrie pelicula. Toată acţiunea este după cum o ştii: familiile se ceartă, Gnomeo (James McAvoy) şi Juliet (Emily Blunt) se îndrăgostesc şi incearcă să îşi continue povestea de dragoste printre toate scandalurile şi disputele dintre cele doua grădini. Fiecare dintre cei doi are parte un ajutor de nădejede care le este mereu alături. Juliet o are lângă ea pe Nanette (Ashley Jensen), prietena ei comică care oferă o nuanţă de amuzament filmului. Gnomeo, este însoţit peste tot de o mică ciupercuţă care se comportă ca un căţel devotat.
Acţiunea aduce zâmbete pe faţa spectatorilor, chiar şi câteva hohote de râs, însă nu este o peliculă exceptională. Nici umorul, nici romantismul nu sunt extraordinare şi s-ar putea chiar să ai impresia că ai urmărit un scenariu lungit într-un film de 84 de minute.
Fără prea multe discuţii, Gnomeo & Juliet este perfect pentru o seară mai ales dacă sunt copiii lângă tine. Este un film simplu, însă nu reuşeşte să impresioneze la fel de mult pe cât te-ai aştepta.
Cronica de film: No Strings Attached
Cunoscutul cineast Ivan Reitman (64 de ani) a aflat prin copiii sai ca tinerii de azi prefera o relatie pur sexuala uneia in care sa se implice si afectiv. Comedia sa romantica, „No Strings Attached”, care ii aduce pentru prima oara pe ecran pe Natalie Portman si Ashton Kutcher, oglindeste acest adevar.
In prima sa comedie romantica dintr-o cariera desfasurata deja de peste 15 ani, comedie romantica pe care o si co-produce, Natalie Portman interpreteaza rolul unei doctorite rezidente care se reintalneste cu un baiat (Ashton Kutcher) pe care nu-l mai vazuse de cativa ani.
Se intampla ce se intampla si Emma si Adam ajung in pat. Sub pretextul salvarii prieteniei lor, hotarasc sa mentina sexul in schema, dar sa nu se implice emotional (sa nu se tina de mana, sa nu doarma si sa nu ia micul-dejun impreuna, sa nu se prezinte reciproc parintilor samd.). …citeste mai mult
Cronica de film: Faster
‘ God can’t save you from me! ‘
Faster se apropie foarte mult de idealul celor care nevrând să stea 2 ore la un film, aruncă o privire pe un trailer şi/ sau parcurg pe diagonală un sinopsis de 4-5 rânduri. Next!
După nişte clues m-am prins că Faster nu s-a vrut chiar un fast movie. E numai din cauză că nu suntem suficient de ageri şi de pregătiţi să pricepem subtilităţile acestei producţii.
Deci, în primul rând că filmul e cu no names – ne referim la personaje, bineînţeles. În afară de poliţista care dă fiori elevilor de la filo, nu că ar fi simpăticuţă, ci pentru că o cheamă Cicero, restul sunt: Driver, Cop, Warden, Telemarketer. Eh, aici, trebuia să ni se aprindă un bec şi să facem conexiunea, via „Cicero”: e vorba de o chestie antică, domle, de eroi tragici, al căror nume nu conteşte, că ei oricum nu sunt ei, ei sunt mânaţi de zei = forţe invizibile, drives, ca să le zicem mai pe limba noastră.
The Driver (Dwayne Johnson) nu acţionează nici el de capul lui, că nici nu prea pare să aibă aşa ceva, având în vedere că tărtăcuţa e ceva mai mică decât jumătate din trapezul mai abrupt ca Marele Canion. Ce bine că s-a inventat close up-ul, că dacă îl vedeam pe fioros numa’ în plan american, până treceam de toate formaţiunile geologice cărora unii, prin analogie, le zic „muşchi”, ca să ajung la meclă, se schimba cadru’.
Aşa îţi dai seama că samoanul (după trăsături, aşa pare) are o privire expresivă, foarte univocă, ce spune: „calculez cum să-ţi fac felul mai iute”. De aici o fi şi titlul filmului, deoarece car races de genul celor din film am văzut şi mai dihai, nu suntem impresionaţi.
Abstract, filmul sună cam aşa… One man… One desire… Some kills. Mai concret, Driver mai are un singur dor: să se ţină de promisiune faţă de cei care i-au omorât bro-ul, adică să-i extermine, one by one. Cam eficient după 10 ani de mititica, uriaşul nostru nu stă o clipă locului. Ţintă căutată, ţintă reperată, punct ochit, punct lovit, ţintă jos.
Bineînţeles, chestia e uşor mai complicată. Gagiu’ trezeşte competiţia în Killer, care e personajul-piedică din orice scenariu basic. Îl muşcă de coadă, Driver mârâie, dar îşi vede de vânătoarea lui. E pur şi simplu teleghidat de răzbunare.
Filmul n-are nimic memorabil sau spectaculos, nici măcar jocul de gleznă al lui BB Thornton. Dacă s-a vrut încă un alt postmodernist (more or less minimalist) picture, cu decupat şi lipit clişee, nu-l ţine rama. Dacă a vrut doar să fie o producţie straight, monolitică, în dispreţul detaliului şi al fandoselii, i-a ieşit, e drept. Doar că it’s so f…cking boring.
Intenţiile sunt bune, produsul final: dezastru.
Cronica de film: Little Fockers
Primul film, Meet the Parents, a fost o comedie reușită despre problemele dintre Greg Focker (Ben Stiller) și socrul său, Jack Byrnes (Robert DeNiro). Al treilea film, Little Fockers nu a reușit să amuze atât de mult pe cât te-ai fi așteptat. Problema dintre cei doi continuă, devenind chiar mai gravă. Toata acțiunea se învârte în jurul aniversării nepoților lui Byrnes. Nu apar elemente noi de comedie și îți vine chiar greu să crezi că primele două filme au fost amuzante.
Acțiunea în loc să se concentreze pe rolul lui Greg ca tată, are legătură cu certurile dintre Jack și Greg. Ca în restul filmelor, și aici are loc o cină în familie. Cum era de așteptat, după cina în familie apar scandalurile, un scenariu destul de previzibil. Multe glume legate de discuțiile sexuale dintre părinți și copii par refolosite, iar personajul interpretat de Jessica Alba oferă doar o nuanță nouă filmului. Evident că ajunge să rămână fără prea multe haine pe ea, ceea ce o mai ajută în interepretarea rolului.
Peste toate problemele pe care le are Greg, acesta mai trebuie să-i dovedească lui Jack că poate să întrețină familia de unul singur și să fie urmașul “tronului” familiei. Problemele vor apărea din toate părțile, până și la petrecerea copiilor, iar personajul lui Ben Stiller riscă să fie dat afară din cercul încrederii.
Rămâne de văzut dacă Greg va trece testul final și dacă va reuși să rămână în familie. Filmul merită văzut pentru că vrei să știi ce urmează, pentru că vrei să vezi continuarea dar să nu te aștepți la prea multe. Acțiunea nu se ridică la standardele primelor două părți și este doar o continuare puțin trasă de păr.
Cronica de film: Gamer
GAME OVER. INSERT COIN…
Mai vreau o fisa. Vreau sa mai “joc” odata, poate de data asta gasesc vreo usa sau pasaj secret prin plansa de la “Gamer“. Poate ca numai asa voi uita cat de mult trage Gamer sa semene cu alte filme care au ca pilon de sustinere acelasi concept al avatarului, omul controleaza alta fiinta. Tot anul 2009 ne-am tot lovit de filme cu acelasi subiect, mai intai “Sleep Dealer”, “Surrogates”, “Avatar” si acum “Gamer”.
Viitorul apropiat. Societatea a ajuns la acel sub-nivel, in care oamenii nu mai ies prea mult din casa, singura lor activitate de ordin social fiind controlarea unor oameni adevarati. Acestia sunt angajati de buna voie, si nesiliti de nimeni. Entertainment-ul a atins noi orizonturi. Ceea ce prin 2000 se numea “Counter Strike”, acum poarta numele de “Slayers”. Plansele sunt locatii adevarate, personajele sunt oameni adevarati, controlati de pusti de 17 ani.
Bineinteles pionul principal este Kable (Gerard Butler), acest nou Arnold Schwarzenegger modern, care se pare ca da bine pe celuloid, mai ales in filme de actiune. El este un detinut ajuns in inchisoare, cum altfel decat nevinovat, dupa ce si-a ucis cel mai bun prieten la indemnul “vocii” din creier. Aici tebuie sa participe la sesiunile jocului “Slayers”, un shooter transmis pe ecrane in toata lumea.
Vizionarea la “Gamer” mi-a transmis o stare de … nestare, oftica si invidie. In mainile oricarui alt cinefil, scenariul la “Gamer” ar fi iesit de 100 ori mai spectaculos decat in mainile lui Mark Neveldine si Brian Taylor (Crank 1 si Crank 2).
Nu mai insist pe absurditatea si penibilitatea scenariului. Kable are o sotie si o fetita care-l asteapta afara. Femeia a ajuns curva in “Society”; fetita, unde altundeva decat in castelul domnului Castle. Si pentru ca filmul sa respecte in totalitate reteta obisnuita, Kable scapa din inchisoare cu ajutotul grupului de partizani, il ucide pe ala rau, si pleaca cu fetele lui (cu masina). The End! Daca voi credeti ca glumesc va asigur ca n-o fac!
P.S. Daca tot vreti sa vedeti scenarii pentru viitor alegeti un “Sleep Dealer” care sa va puna pe ganduri. Pe de alta parte, cei care iubesc jocurile sunt invitati sa ia parte la actiune, poate veti vedea ce inseamna jocuri la nivel XXL.
Cronica de film: Public Enemies
Public Enemies e un film care promitea multe, îşi ţine o parte din promisiuni, dar care parcă te face după aceea să te întrebi: “Atât?”.
Povestea e următoarea: în 1933, în plină Depresiune, diverse bande îşi fac de cap în centrul Americii, jefuind bănci şi bătându-şi constant joc de lege. Una din bande e condusă de John Dillinger (Johnny Depp), care e un borfaş “cu suflet”, pentru că fură doar de la bănci (nu, nu dă la săraci, dar nici nu ia când ar putea) şi încearcă să facă totul fără vărsare de sânge, spre deosebire de psihopatul Baby Face Nelson, care ciuruie tot ce mişcă. Sătul să tot fie făcut de cacao, şeful FBI-ului, J. Edgar Hoover (Billy Crudup) îl numeşte pe agentul Melvin Purvis (Christian Bale) în fruntea echipei care trebuie să stârpească valul de infracţionalitate. citeste mai mult
Cronica de film: Old Dogs
“Watch out for sudden loss of depth perception”
Old Dogs este un film la varsta a treia care incearca sa para inca tanar. Botoxul injectat in sprancenele si obrajii celor doi prieteni bara-bara (Robin Williams si John Travolta) nu face decat sa ascunda de fapt cat de mult “atarna” la capitolul creativitate. Scenariul se misca ca un batranel senil la 80 de ani, care refuza sa accepte finalul inevitabil.
Old Dogs nu defineste foarte clar care este publicul target, nereusind sa se decida carei categorii de public i se adreseaza. Amalgamul de relatii si personaje cioplite anihileaza orice tentativa de a crea o ordine in acest haos de 88 de minute.
Robin Williams si John Travolta sunt parteneri intr-o companie de articole sportive, buni prieteni de nedespartit. Stilul lor de viata adopta burlacia si alergatul dupa fuste. Dar Williams este cel care mai prezinsta simptome de sensibilitate. El a comis odata greseala capitala. S-a indragostit, s-a casatorit, dar divortul l-a daramat psihic. Noroc cu John Travolta care il ajuta pe prietenul sau la ananghie sa treaca peste divort. South Beach, bautura, un tatuaj lipsit de sens, doua fete puse pe distractie si o casatorie sub influenta alcolemiei care da cu capu de tavan. A doua zi Williams se trezeste cu un tatuaj permanent si o anulare de casatorie.
Fast forward 7 ani mai tarziu. Cei doi prieteni si-au tras un “hobbit” de companie, Seth Green, care se lauda el, este urmasul lor in afaceri. In nici un moment nu aflam care este rolul lor in compania pe care o detin. Ei incearca sa pacaleasca un grup de investitori japonezi, caricaturizati si batjocoriti in acest film prin intermediul unei catalogari ridicole si gratuite atasate imaginii populatiei asiatice. Sub pretextul de “pitching ideas” (vanzarea de idei) ei incearca timp de o ora jumatate sa obtina un contract de 47 de milioane de dolari. Dar pe nepusa masa, apare Vicki, fosta sotie de o noapte cu 2 plozi dupa ea. Gemenii ajung pe mana lui, pentru ca mama trebuie sa se retraga la inchisoare pentru 2 saptamani.
Considerat odata ingerul comediei de la Hollywood, Robin Williams a cazut in dizgratie. Travolta pare ratacit pe platourile de filmare de la Old Dogs, dar expresia lui Robin denota ca el stie exact ceea ce face. Isi vinde sufletul pentru un mare cec. Old Dogs face pe marele ecran cam ceea ce face cainele lui Travolta. Se miroase singur si isi da drumu pe covorul din bucatarie.
Cronica de film: It’s Complicated
Cand spui “comedie romantica” iti vine automat in minte un film usurel cu adolescenti care se straduiesc din rasputeri sa-si inceapa viata sexuala. De la prima placinta americana incoace, aceleasi stereotipuri si aceleasi glume fasaite.
De data asta am descoperit intamplator o comedie romantica chiar buna, care iese total din aceste tipare. Am fost atras initial de o distributie remarcabila, dar m-au surprins in mod placut si umorul de calitate, si scenariul. Eroii sai sunt la o varsta matura, dar iubirea se joaca cu ei si le joaca inca feste, creind tot soiul de complicatii.
Merryl Streep (Jane) isi continua succesele cinematografice si “cariera culinara” inceputa recent in Julie Julia, prin acest rol in care detine un restaurant dupa ce invatase in tinerete arta gatitului in Paris (!). Cu trei copii mari, divortata de 10 ani legal dar nu si afectiv de Alec Baldwin (Jake), ii retrezeste interesul cu ocazia reintalnirii lor la ceremonia de absolvire a mezinului lor. Deci tipul isi inseala actuala sotie, cam zanateca, cu “fosta”, pe care o parasise pentru “actuala”, care fugise dupa 6 luni cu un altul si revenise cu un copil si mai zanatec. Acum sper ca intelegeti de unde vine titlul filmului. “Something feels right in the Universe again, isn’t it ?”
Am apreciat din plin un umor de buna calitate cu situatii electrizante si o interpretare de nota 10 a aceleiasi Merryl Streep care nu-mi era prea simpatica inca de la rolul ingrat din Kramer vs Kramer. Dar anul asta si-a redovedit valoarea pe care i-am remarcat-o in Bridges of Madison County, Out of Africa si Devil Wears Prada.
Si Alec Baldwin ramane interesant chiar cu burtica la cei peste 50 de ani si isi intra cu usurinta in rol. Doar Steve Martin in postura de indragostit tomnatec nu m-a prea convins decat prin stangaciile sale, insa toate celelalte personaje asa-zis secundare – copiii si prietenele – au impodobit filmul ca pe un brad de Craciun.
Cronica de film: Sherlock Holmes
Holmes, does your depravity know no bounds ?
This is so… NOT the Guy Ritchie I know. Sherlock-ul lui Guy Ritchie este la fel de dur precum Batman, care nu mai poate fi numit acum cel mai mare detectiv al lumii. Igiena nu este punctul sau forte, dar ii place sa se lupte in ring cu englezoi nativi de 2-3 ori cat el. O zi normala in viata lui Sherlock Holmes, care mai intai gandeste si apoi loveste. Scenele de actiune slow motion fac parte din repertoriul fiecarei “operete” galagioase cu iz de blockbuster.
Titularul postului de detectiv sef este nimeni altul decat caterincosul, caraghiosul, dar sarmantul Robert Downey Jr., care nu se forteaza sa joace cine stie ce.
La fel ca orice blockbuster nici acesta nu se poate lipsi de o introducere clasica cu Sherlock si Watson in full throttle. Eroii nostrii pornesc in film la brat cu doua domnisoare frumoase foc (Kelly Reilly si Rachel McAdams), se feresc de gloante si explozii, se arunca in situatii fara scapare din care scapa basma curata, culminand cu un duel final cum sigur ati mai vazut. Nori computerizati, un pod partial finisat si un final inspirat din episoadele cu Scooby Doo.
Cu un story line = pipi line. Decoruri, screenplay…astea, destul de ok… mă aşteptam la nişte replici şi umor mai lucrat… da’ nu a fost să fie. Harry Potter alike, movie… în mare parte boring.
Tare dor îmi e de ceva gen Snatch, şi tare mă tem că dexteritatea lui Guy boy, scade încetuc din film în film.
Cronica de film: The Time Traveler’s Wife
I wouldn’t change one second of our life together…
Nu stiu cati dintre voi am realizat constient ca in ultimii ani piata filmelor a fost acaparata la propriu de comedii romantice. Cert e ca, daca privesti inapoi, ai sa observi usor numarul urias de pelicule de gen care s-au perindat fara oprire prin fata ochilor nostri. Studiourile au profitat de setea spectatorului, mereu in cautarea iubirii si a evenimetelor ce o provoaca, si asa am ajuns in acest punct in care realizam ca in fiecare saptamana suntem martorii lansarii unei alte povesti romantice cu final cunoscut. Comediile romantice sunt usor de urmarit, iar lipsa activitatii creierului pentru cateva zeci de minute provoaca o binevenita relaxare.
“Sotia calatorului in timp” face parte din acest nou val, aparenta comedie transformandu-se subit intr-o drama romantica, castigand astfel in valoare. Daca mai adaugam si amestecul science-fiction-ului in toata povestea avem garantat un produs la fel de usor de urmarit precum filmele amintite in paragraful de mai sus. Asadar pregatiti-va de o experienta placuta, putin previzibila, care va va inmuia inimile pentru aproape doua ore.
Tot ce trebuie sa stiti este ca filmul e mai mult decat decent si ca povestea merita urmarita pentru originalitate. De vina pentru gustul dulce pe care il lasa “The Time Traveler’s Wife” trebuie sa fie si chimia dintre cei doi actori care se iubesc parca la infinit; Eric Bana este din ce in ce mai galant cu al sau accent australian, in timp ce Rachel McAdams pare sa se fi nascut pentru a interpreta roluri de domnisoare ce traiesc povesti de dragoste nemuritoare (vezi “The Notebook”).
Daca iubiti e timpul sa vedeti un film bun alaturi de perechea voastra, asa cum am facut eu (citatul e pentru tine, iubirea mea!).
Cronica de film: Up in the Air
The slower we move the faster we die.
Cred că e cea mai decentă comedie văzută în ultimii ani, exact pe gustul meu. George Clooney e un actor deosebit de bun, who still got the looks. În acest film, joacă rolul unui om care mai mereu zboară din loc în loc, cu un servici care constă în concedierea unor funcţionari… ducând astfel o viaţă singuratică şi având o gândire cinică faţă de unele aspecte ale vieţii.
Viaţa lui iese din rutina zilnică, atunci când cunoaste femeia visurilor sale… care pare a i se potrivi perfect. Iar la servici, o tânără vine cu o nouă idee… care s-ar putea să reducă drumurile lui aeriene, la o simplă muncă de birou.
Ceea ce difera insa de alte pelicule este finalul. Chiar daca omul lasa garda jos pentru un moment faptul ca si-o ia in barba la modul serios (in relatia cu personajul Verai Farmiga), il impulsioneaza sa nu-si modifice modul de a gandi, cel care, cu vrute si nevrute, l-a modelat ca personalitate. Ce mai, un film foarte tare, pe care vi-l recomand din toata inima, mai ales daca sunteti dispusi la un rabat de la obisunitele curse cu adrenlina si efecte speciale.
Cronica de film: Law Abiding Citizen
The Ugly Truth (cronica de film)
Eu il pun la concurenta cu The Proposal, e inca o comedie buna… dar nu la fel ca The Proposal si asta din cauza actorilor. Un film despre obiceiurile barbatilor si ale femeilor, un film despre adevarul care .. uneori doare! Recomand cu caldura!
“The Ugly Truth” ne invata ca e bine ca intr-o relatie sa fim naturali si sa nu ne schimbam doar ca sa fim “perfecti” pentru persoana pe care vrem sa o cucerim!
Cronica de film: Sleep Dealer
El único lugar donde me siento conectado es aqui… con tigo!
Filmul de fata, coproductie Mexic – Statele Unite, reuseste sa acapareze spectatorul gratie unei idei credibile, indraznete, de efect. Din pacate, povestea ce sta in spate nu se ridica la inaltimea ideii de baza. E un lucru peste care trebuie sa trecem cu vederea. “Sleep Dealer”, tradus penibil de alte site-uri prin “Trafic de somn” (filmul nu are nici in clin nici in maneca cu somnul), este un SF… hmm… cum sa zic, altfel.
Recunosc, initial nu eram convins in a-l urmari. Totusi, titlul incitant si posterul bine realizat mi-au dat imboldul necesar. Destul de intrigant necunoscutul cu firele din poster, nu credeti? Aveam sa descopar ca “Sleep Dealer” nu este o pelicula de lepadat, fiind filmat profesionist, cu cadre superbe, iar efectele speciale, absolut necesare unui film fantastic care se respecta, sunt realizate perfect.
Personajul central al povestii este Memo (Luis Fernando Peña), un tanar mexican ce isi duce traiul alaturi de familia sa intr-un satuc din tara natala, Santa Ana del Rio. Nimic anormal pana aici. Totusi, daca adaugam ca principala ocupatie a familiei este agricultura, lucru neinteles de baiatul nostru care este preocupat mai mult de tehnologie, intelegem de ce acesta are un dor de duca. Pe partea cealalta tatal si fratele lui nu inteleg iluziile tanarului.
Totul se desfasoara in viitorul apropiat, intr-o lume care amesteca perfect viitorul si prezentul. Descoperim ca Mexicul este despartit de State printr-un gard inalt (vezi caz asemator in “Banlieue 13”), ca americanii nu mai permit migrarea si ca le ofera locuri de munca “de acasa”, iar, ca un ultim afront, le taie accesul la apa prin constructia unor baraje pazite de roboti inarmati. Vrei apa, platesti! Nu dureaza mult pana cand “hackerul” Memo atrage atentia americanilor din cauza unui dispozitiv construit pentru satisfacerea nevoii sale de a evada din lumea stramta care-l retine. Rezultatul? Iluziile sale sunt distruse iremedibil cand americanii considera dispozitivul o incalcare grava a sigurantei lor si ataca asezamantul familiei sale. Tatal este ucis si… de aici incepe aventura lui Memo.
Considerat vinovat de fratele sau, el nu-si mai poate continua traiul in satucul natal. Asa ca pleaca intr-un oras mare pentru a castiga bani pe care sa-i trimita familiei nevoiase. Aici da de o lume ciudata in care oamenii trebuie sa-si implanteze conectori (orificii speciale) prin intermediul carora sa se poata lega la o retea globala. Interesant modul de a “te loga” din Tijuana pentru a munci in Detroit. Da, ati citit bine! In viitor s-ar putea sa vedem implementat acest aspect. Vom merge in locuri special creeate pentru “teleportarea” noastra la locul de munca. Care azi poate sa fie in America, maine in Franta etc..
Avem parte si de o poveste de dragoste, ca deh, trebuie sa ne regasim total in personaj. Partenera, Luz, este una agreabila, interpretata de actrita sexy Leonor Varela pe care am apreciat-o gratie formelor ei in “Hell Ride”. Nu insist cu detalii; trebuie doar stiut ca si in cazul femeii avem parte de cateva efecte speciale interesante la locul de munca.
In cele din urma se revine si la fapta care a declansat totul. Ucigasul tatalui afla povestea lui Memo si merge in Mexic pentru a-l gasi. Confruntarea celor doi nu este cea pe care ati astepta-o. Va asigur! In schimb, producatorii “Sleep Dealer” prefera sa puna accentul corect: prietenia si dragostea vor invinge orice asupritor. Un film interesant, destul de static ca desfasurare, dar care poate fi privit ca avangardist.
Poliţist, adjectiv (cronica de film)
M-am gândit mult dacă să scriu acest post sau nu. De o săptămâna mă tot gândesc, adică de când am văzut filmul. Mi-am spus că nu sunt eu persoana care să-şi permită să critice un film premiat la Cannes. Dar m-am hotărât că da, să scriu. …citeste cronica filmului ‘Poliţist, adjectiv’
Ice Age 3: Dawn of the Dinosaurs (cronica de film)
L-am vazut ieri. Am ras cum de mult n-am mai facut-o. Poate Hot Fuzz a mai fost la fel de amuzant… Si tot cu Simon Pegg, care in Ice Age 3 are rolul lui Buck, (nu il cautati in primele 2 parti, pt ca personajul e nou) un fel de pirat al junglei pline de dinozauri..
Subiectul in sine al filmului nu e cine stie ce, adica Sid scapa pe taramul dinozaurilor si astia se duc sa-l recupereze, ca sa reintegreze gasca, prilej de multe sentimentalisme din astea, dar si de niste aventuri cu replici simpatice. Oricum, Sid e foarte tare in continuare, mai ales in rolul de mama adoptiva pentru 3 dinozauri-pui.
Deci filmul e dragut, cu replici funny si cu personaje simpatice, care se schimonosesc in fel si chip, si peste toate astea predomina, dupa cum spuneam sentimentele de prietenie, spiritul de familie si, per ansamblu love is in the air. Asta si pentru ca veveritoiul care vaneaza forever acea ghinda, are o noua provocare existentiala – o veveritoaica cu o coada stufoasa si matasoasa si ochi verzi. Deci e de vazut.
PS: De ce insista toti spectatorii de la filmele 3D sa se fotografieze cu ochelarii?
